Nimeni
nu are nimic bun sau folositor de invatat de la nici o religie . Tot ce stim
despre orice si despre tot, stim de la oamenii care au aflat si au cercetat si
au verificat si au experimentat si au descoperit : oamenii de stiinta. Nimic nu
am aflat vreodata, "noi = omenirea"- de la nici o religie.
Igor (Facebook, 2014)
Sunt și nu sunt de accord…
Aproape fiecare manual de psihologie din facultate
începea cu distincția dintre cunoașterea științifică și cunoașterea de simț comun.
Prima se remarcă prin caracterul ei sistematic și obiectiv, prin
reprezentativitatea eșantioanelor investigate și replicabilitate, prin
caracterul organizat al demersului și reglementarea lui în cadrul unei
comunități științifice. “Cunoaștere de simț comun” este numită simandicos încercarea omului
obișnuit de a înțelege lumea din jurul său; ea are un caracter spontan și
subiectiv, e limitată atât de orizontul îngust al experienței de viață a individului,
cât și de slaba lui capacitate de a selecta ceea ce este relevant dintre
informațiile care-i asaltează simțurile, este fragmentară și contextuală; aș
adăuga că reglementarea ei ține de anumite practici validate cultural.
Unul dintre motivele pentru care autorii de manuale
își încep pledoaria cu această distincție, este faptul că bobocul de la
psihologie vine deja cu un bagaj consistent de cunoștiințe de simț comun-
despre viață, relații, învățare, sănătate și boală, etc. Iar unul dintre cele
mai importante lucruri pe care va învăța să le facă în facultate va fi diferența
între cele care rezistă la testul investigației științifice, și cele care cad
cu brio acest test.
Mai este, însă, un aspect important: cele două
tipuri de cunoaștere se află mai degrabă pe un un continuum, decât plasate în
sertare complet separate. Astfel, orice demers de cunoaștere are un caracter mai
mult sau mai puțin sistematic, implică demersuri cognitive cu niveluri diferite
de elaborare, și are un potențial mai crescut sau mai redus de a conduce la
concluzii valide și generalizabile. Între validitatea experienței fragmentare
ale individului, pe de o parte și cea a experimentului științei tari, pe de
altă parte, există foarte multe nuanțe. Referindu-ne, ca un exemplu, la domeniul
psihologiei, am putea spune că stereotipurile despre homosexuali ale vecinului
de palier reprezintă o nuanță de pe
continuumul cunoaștere de simț comun- știință, iar un roman de Tolstoi
reprezintă o cu totul altă nuanță.
Și aici
începe blasfemia...Eu cred că seturile de asumpții, teorii, modele
și norme care alcătuiesc ceea ce numim în mod obișnuit „o religie” nu se referă
la altceva decât la puncte diferite aflate pe acest continuum. Nu cred într-o “cunoaștere
teologică” sau “religioasă”, ca metodă validă de investigare a realității, nu
cred în validitatea revelației. Din acest punct de vedere, religia nu are ce sa
ne invețe, pur și simplu pentru că ea nu există ca un demers de cunoaștere de
sine stătător.
Pe de altă
parte, dacă concepțiile și normele care reglementează practicile religioase
intră undeva în granițele cunoașterii de simț comun, ele nu sunt egale unele cu
altele. Între „așa fac pentru că așa mi-a spus Dumnezeu” și „așa
practic meditația pentru că în urma experienței am constatat că obțin cele mai
bune rezultate”, este o distanță de la Cer la Pământ (sic!). În primul caz,
este vorba, cel mai adesea, despre un raționament emoțional, în care persoana
își validează concepțiile prin sentimentul de certitudine pe care îl are față
de acestea; în cel de-al doilea caz ne aflăm cu un picior în metoda experimentală-
de fapt, poate fi vorba despre o gândire experimentală autentică, dar aplicată la o
experiență limitată de viață, ceea ce face problematică generalizarea.
Dacă privim din acest punct de vedere, religia ne
învață tot ceea ce ne poate învăța cunoașterea de simț comun- de la
prejudecăți periculoase, la intuiții sublime, care se pot transforma în ipoteze
fructuoase de cercetare. Oare cum privește agronomul modern spre agricultura
Evului Mediu? Nu știu cât simte acum că “are de învățat de la ea”, sau cât
apreciază că poate găsi în ea sursa unor ipoteze utile de cercetare. Dar dacă
este onest, recunoaște că există un fir roșu care îl leagă de primul om care a
pus o sămânță în pământ și a udat-o, și care văzând-o crescând, a
continuat să o ude; fir roșu care trece prin încercări
mai mult sau mai puțin roditoare, dar care au purtat în stăruința lor germenii
gândirii științifice. Doar omul de știință nu a fost creat din lut, în ziua a
șasea!
De ce-ar privi
altfel în urmă omul modern preocupat de morală?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu