duminică, 17 octombrie 2010

Stiinta nu e „totul”...

      Aceasta este, probabil,”argumentul” anti-stiinta pe care il auzim cel mai des. Stiinta nu poate oferi raspuns intrebarilor morale, nu poate spune care este sensul vietii, nu poate explica, decat stivind colorala de minuni, ceea ce suntem. De multe ori, acest “nu poate” este rostit cu un sentiment de usurare: ne pare bine ca nu poate! O pudoare ciudata ne face sa ne dorim tainele stiute in siguranta, ferite de lumina, ca si cum ceea ce are realitatea mai de pret nu ar putea trai decat in penumbra. Ne invaluie spaima ca ceea ce este valoros ar putea fi distrus de cunoastere…
Marturisesc ca nu am fost imuna in fata acestei anxietati. Tocmai pentru ca m-a bantuit si pe mine multa vreme (“deconvertirea” mea a fost lunga), am fost silita sa caut raspunsuri la intrebarea: Ce incercam sa protejam atunci cand ne temem de stiinta? Ce pierdem atunci cand castigam “explicatii”?
Imi amintesc foarte bine de acest sentiment. Vedeam explicatiile stiintifice ca fiind “reductioniste”, limitate. “Simteam” ca orice formula explicativa lasa ceva pe dinafara, ceva important, valoros, care odata scos din ecuatie, odata ignorat, se distruge. Stiinta imi parea, pur si simplu, incompleta si ingamfata. Adevarata Cauza era in alta parte si neglijarea ei o traiam aproape ca pe un sentiment de jignire, de ranire personala. Imi aduc aminte de vremurile in care nici macar nu concepeam ca unele domenii mai sensibile, cum ar fi dragostea sau sexualitatea, pot sa fie analizate stiintific. Ideea ca iubirea sau bunatatea pot fi explicate prin gene, hormoni sau cognitii, o consideram de-a dreptul ofensatoare…Unele trairi, gesturi sau relatii imi pareau, pur si simplu, imbibate de sacru.
Ce se afla, oare, in spatele acestor angoase? 
In primul rand, spun multi, exista Ceva dincolo de lumea aceasta. Lumea naturala nu este totul…Acel ceva valoros, important si Cauza a tuturor lucrurilor, transcende Cosmosul si e o nebunie sa crezi ca il poti aduce vreodata in laborator. S-ar putea sa fie asa, dar…problema este fara solutie, pentru ca nimeni nu a inventat vreodata o metoda prin care sa poate fi cuprinsa o astfel de realitate. Daca cunoasterea stiintifica are limite, nu avem niciun motiv sa credem ca alte forme de cunoastere ar avea mai mult succes pentru intelegerea transcendentului. “Cunoasterea teologica” nu exista. Nicio traire, oricat de profunda, de intensa, de transfiguratoare ar fi, nu poate constitui “dovada” a nimic. Iubirea de Dumnezeu este o bucurie, dar nu este un argument. Si atunci, de ce ne-am teme de stiinta?  Daca ignora absolutul, e doar un absolut despre care, oricum, nu am stiut niciodata nimic. 
Dar stiinta mai ignora ceva, si asta ne jigneste mult mai tare. Ea cauta sa descopere legitatile generale ale lumii in care traim. Or, noi….suntem unici si originali, nu-i asa? Daca citesti lucrarile din sfera teoriei conspiratiei, observi ca frica de uniformizare este una dintre temele cele mai comune. Colegii nostri din diferite traditii spirituale, mai vechi si mai noi, vorbesc despre “iluzia eului”, in vreme ce unii umanisti isi fac chip cioplit din “unicitatea” fiecarei fiinte. Iar stiinta atinge, aici, un punct sensibil. Inspaimantator, dar se pare ca suntem cu totii explicati de aceleasi legi. Nici liberul arbitru nu mai este ce a fost. Pentru stiinta, Sinele se descompune si se stinge, fara sa ajunga vreodata sa explice ceva. Si asta poate sa doara mai mult decat pierderea lui Dumnezeu. Ne-am fi dorit, poate, ca macar una dintre Cauze sa le gaseasca in irepetabilitatea noastra. Si eram gata sa platim pentru asta cu spaima Judecatii de Apoi…
       Ce ne ramane de facut? Poate colegii mei mai rationali o vor considera o concesie nepermisa oferita partii de “simtire”, dar mi-am gasit refugiu in ideea ca desi stiinta poate/va putea explica totul, exista lucruri pe care nu isi propune sa le descrie…Si unul dintre ele este tocmai aceasta unicitate a persoanei, pentru care trebuie sa cautam metode de cunoastere complementare. Fundamentalistii rationalismului s-ar putea arata indignati: “dar este o iluzie! de ce ne-am ocupa de ea?”. Hm...cam asa este. Cel mai probabil, toate elementele care dau originalitate individului reprezinta “doar” epifenomene. Altii considera ca este treaba artistilor sa se ocupe de cunoasterea idiografica. Nu prea cred. Arta surprinde mai degraba realitatea sub forma unor prototipuri; nivelul de generalitate este, desigur, mai scazut decat in stiinta, dar nu coboara pana la reprezentarea individualului.
Eu voi merge pe drumul deschis de umanisti. Persoana merita cunoscuta. Desi e, poate, doar o frumoasa iluzie de-a noastra, nu o vom lasa sa se stinga; in cele din urma, nici zeii Ratiunii nu sunt atotbuni cu noi, pentru a merita si aceasta ofranda. Iar persoana nu o poti cunoaste decat intrand adanc in relatie cu ea. Numai legaturile intime, personale, autentice, iti ofera cadrul necesar ca sa iti poti forma reprezentarea traseului unic si original in care s-au actualizat legile naturii pentru a-l construi pe Celalalt. Pentru mine, acestea sunt singurele metode “complementare” de cunoastere: atentia calda, empatia, comunicarea, deschiderea sau ascultarea, oferite unui Altul irepetabil. M-am impacat cu faptul ca gesturile parintilor, ale surorilor, ale prietenilor mei sau ale barbatilor pe care i-am iubit, sunt la fel de explicabile stiintific ca si iubirea mea pentru ei. Dar pot sa il “recunosc” pe fiecare in parte… :).

vineri, 8 octombrie 2010

Daca sufletul exista, totul e permis...

O discutie interesanta despre legea morala si religie a fost gazduita, de curand, pe blogul colegilor care nu cred ca exist. Apreciez mult eforturile lui Claudiu de a clarifica diferentele dintre diferitele tipuri de reglementari normative, dar si mai mult argumentele impecabile ale oponetilor sai. Dialogul, care merita urmarit in intregime, mi-a activat si mie niste intrebari mai vechi…

Un lucru mi-a ramas neinteles: Ce importanta mai are moralitatea, daca exista suflet si Dumnezeu? Daca sufletul exista sau daca Dumnezeu face posibila viata vesnica, ce greutate mai are porunca "sa nu ucizi"? Nimic nu este ireparabil, daca cel pe care l-ai ucis merge pe lumea cealalta, sau este "inviat". Daca vecinul tau este nemuritor, atunci este mai grav sa ii iei locul de parcare decat sa il omori, pentru ca ii produci mai multa suferinta in primul caz. Ce greutate mai are legea morala intr-o lume in care totul este reparabil? In care nu exista consecinte reale ale comportamentului? In care, de fapt, nu poti face, cu adevarat, Raul?

Ce relevanta are moralitatea pentru o fiinta invulnerabila, asa cum este Dumnezeu? De ce s-ar gandi vreodata cineva atotputernic la Bine si la Rau? Nu au nicio legatura cu el. Nimic nu il poate atinge, nimic nu il poate rani, nimic nu il poate ucide. Unul dintre cele mai absurde concepte din cate exista este acela de “manie divina”. Furia este o emotie ce apartine prin excelenta unei creaturi vulnerabile, unei fiinte capabile de suferinta si de moarte. La masa dezbaterilor despre Bine si Rau, Dumnezeu ar trebui sa fie ultimul invitat. Paradoxal, dar s-ar putea sa fie singurele concepte pe care mintea atotstiutoare a celui vesnic, si creatorul fiintelor cu suflet, sa nu le poata intelege. Pentru ca nu poate muri; sau pentru ca poate invia; sau, pur si simplu, pentru ca isi poate repara greselile.

Morala este importanta tocmai pentru ca este relativa si pentru ca Dumnezeu nu exista. Pentru ca nu exista absolut, actiunea morala iti cere un angajament complet si permanent. Nu ai dreptul sa incetezi sa sa fii atent, sa simti, sa gandesti! Ai datoria sa intelegi legile naturale ale lumii in care traiesti, ai datoria sa iesi din tine si sa il cunosti pe celalalt, ai datoria sa fii prezent cu toata fiinta in realitate. Nu ai dreptul sa te odihnesti cu tamplele la picioarele autoritatii, pentru ca tu esti cel care trebuie sa faca Judecata de Dinainte de act. Iar pentru ca Dumnezeu nu exista, consecintele faptelor tale sunt eterne. Nimeni nu iti poate repara greselile, nimeni nu te poate ierta, nicio pedeapsa nu poate restaura dreptatea. Esti o fiinta care sufera si moare, intr-o lume de fiinte care sufera si mor, iar ceea ce faci este vesnic facut. Povestea cu iadul este doar o poveste frumoasa, este o amagire sa crezi ca suferinta te poate elibera de vina.

Acesta este pariul (post)umanismului: Daca iti pasa de Bine si de Rau, atunci ghideaza-te, in primul rand, dupa consecintele pe care le au actiunile tale asupra fiintelor vulnerabile. Nici daca exista, nici daca nu exista zei, nu pierzi nimic din punct de vedere moral, pentru ca pe zei nu ii poti rani, ingnorandu-i. Daca pui, insa, respectarea legilor “absolute” inaintea intereselor unor fiinte capabile de moarte, atunci risti sa faci Raul, pentru ca suferinta si moartea celor vulnerabili ar putea fi ireparabile. 


luni, 19 iulie 2010

Totusi, Lex are dreptate (sau, nu exista agnostici)...



In contextul celebrei discutii despre agnosticism, Lex spunea la un moment dat:

Cu ce se schimbă comportamentul celui care afirmă "dumnezeu există"? asta ar fi o judecată comportamentalistă. Eu din experienţa mea nu observ mare diferenţă între atei şi teişti, oamenii se lasă prostiţi de multe lucruri iraţionale fie religie, fie economie, fie psihologie, etc. Nu văd delimitarea asta între "cred că nu există dumnezeu" şi "cred că există dumnezeu" ca având o relevanţă. Nu cred că există credinţe care să influenţeze comportamentul.


Titlul articolului induce in eroare. Nu cred ca Lex are dreptate atunci cand adopta o pozitie nihilista sau un behaviorism fundamentalist.:) Dar cred ca are dreptate in legatura cu altceva: ceea ce conteaza pana la urma, este comportamentul!.

In acelasi context, il citez si pe godless: „Certitudinile absolute sunt inutile. Chiar dacă ştii sigur că nu o să-ţi pice un meteorit în cap, nu vei proceda la o acţiune diferită de aceea la care ai proceda dacă ştii că probabilitatea ca un meteorit să-ţi pice în cap este 0,00002%.[..] Nu putem şti nimic cu certitudine absolută. Şi ce? Dacă tot nu ne foloseşte la nimic, de ce ne-am sinchisi de acest fapt?”
Intrebarea este: daca judecam strict din punct de vedere al modului in care iau oamenii deciziile si actioneaza, care sunt diferentele dintre atei, agnostici si teisti? Care mai este locul agnosticilor?

Raman in cadrul paradigmei cognitive din psihologie. Modelul utilitatii asteptate, arata ca procesul luarii de decizii presupune alegerea uneia dintre mai multe variante de actiune si ca, daca judecam rational, atunci vom alege varianta cea mai utila, cu sansele cele mai mari de succes.
In realitate, insa, luarea decizlor este afectata de mai multe fenomene:

1. multe dintre „judecatile” pe care le facem apar automat si/sau inconstient, ceea ce inseamna ca ele scapa in mare parte unei evaluari logice, rationale; astfel, apar tot felul de „intuitii”, apar impulsuri puternice de a face un anumit lucru, sau dimpotriva inhibitii carora nu le gasim justificarea

de exemplu: „simt ca (nu) este bine sa fac asa”, „ceva ma retine in a face x, y, z”

2. este greu sa estimam corect care sunt „beneficiile” si „costurile” actiunilor noastre
3. este greu sa estimam corect probabilitatea de aparitie a unor evenimente (a consecintelor actiunilor noastre, a reusitei, etc)

Ce inseamna ca luam decizii in mod teist sau a-teist? Fara sa am pretentia ca as epuiza subiectul, cred ca putem spune ca teismul se manifesta printr-una sau mai multe dintre urmatoarele tendinte:
1. Tendinta de a atribui „intuitile” proprii unei „inspiratii” venite din exterior. Cu cat este mai ridicata tendinta de a atribui altcuiva propriile emotii, cu atat putem spune ca decizia este mai „teista” .

exemplu: „Simt ca nu este bine sa investesc bani in afacerea X”
varianta teista: „M-am rugat la Dumnezeu sa imi dea intelepciune si el m-a indrumat sa nu investesc bani in afacerea x”

Acest „simt” inseamna, insa, cel mai probabil „mi-e frica sa...” si apare datorita faptului ca o parte dintre evaluarile pe care le facem asupra situatiei se desfasoara inconstient; nu ne dam seama de toate etapele prin care trece gandirea noastra, uneori, constientizam doar emotia care apare la sfarsit.

Mai mult, pot fi atribuite in exterior si propriile nevoi, dorinte, sau tendinte automate spre o anumita actiune:

exemplu: „Ma simt atras de o alta femeie in afara de sotia mea.”varianta teista: „Diavolul ma indeamna...”

2. Estimarea unor costuri sau beneficii suplimentare, plecand de la un set de conceptii cu privire la relatia dintre divinitate si lume. Cu cat te raportezi la mai multe consecinte de acest fel, cu atat decizia este mai teista.

exemplu: „Daca imi insel sotia, asta va avea anumite costuri”


varianta a-teista: „relatia de incredere pe care o am cu sotia va fi afectata”, „ma voi simti vinovat pentru ca am spus o minciuna”, „nu voi mai fi omul integru care imi doresc sa fiu”

varianta teista: toate cele de mai sus, plus estimari specifice legate de relatia cu divinitatea: „relatia mea cu dumnezeu va fi afectata”, „dumnezeu se va mania si ma va pedepsi/ se va supara”, „ma voi simti ca un pacatos” etc

3. Estimarea unor probabilitati crescute pentru consecintele vizate la punctul 2. Cu cat estimezi o probabilitate mai mare pentru acest tip de consecinte, cu atat decizia e mai teista.

exemplu
varianta a-teista: „Sansele ca Dumnezeu sa se supere daca imi insel sotia sunt atat de mici incat nu are rost sa iau in calcul acest lucru”


varianta teista:Cu siguranta Dumnezeu o sa se supere, ar insemna sa fiu nebun sa nu iau asta in considerare”.

Prin urmare, teismul, in cadrul procesului de luare a deciziilor, inseamna, pur si simpu, faptul ca iei in calcul anumite consecinte suplimentare, legate de relatia cu divinitatea. Ateismul inseamna ca iei deciziile in mod normal, judecand consecintele variantelor de actiune, fara sa mai introduci elemente legate de relatia cu divinitatea, sau, inseamna ca le atribui acestora din urma o probabilitate foarte mica de aparitie. Raman deschise mai multe intrebari:

a. Exista diferente „reale” intre atei si teisti? Cu alte cuvinte, toate aceste variabile suplimentare pe care le-am amintit ca specifice deciziilor „teiste”, au ele un impact semnificativ asupra variantei de actiune alese?”
In exemplul de mai sus, si decizia teista si cea ateista pot duce la acelasi rezultat: omul alege sa nu isi insele nevasta, chiar daca pentru motive diferite. Faimoasele studii legate de deciziile morale, par sa ii dea, cel putin partial, dreptate lui Lex. Atunci cand sunt confruntati cu anumite dileme morale, si ateii si teistii tind sa dea raspunsuri similare. Aceasta nu inseamna ca lucrurile stau la fel si atunci cand vine vorba despre deciziile luate in situatii normale, de viata.(Am printat deja niste articole interesante pe tema asta si o voi aborda intr-un post viitor :) )

b. Iau ateii intotdeauna decizii „a-teiste”, iar teistii intotdeauna decizii „teiste”? Am mai explorat un pic problema ambivalentei si in primul articol.
Ce putem spune despre decizia crestinului care alege, pana la urma, sa isi insele sotia? Probabil ca, cel putin pentru o perioada scurta de timp ignora (pe langa sentimentele sotiei) si sentimentele lui Dumnezeu! :D Sau ii atribuie, momentan, o probabilitate mai mica de a exista si de a se supara? L-am putea numi „ateism temporar?”
Pentru "teismul temporar", repet exemplul a lui Zergu. De ce nu a distrus iconita? Probabil pentru ca, momentan, a atribuit o probabilitate mai mare pedepsei divine decat de obicei...Printre altele, acesta este unul dintre rolurile simbolurilor religioase (a icoanelor, crucii, etc): sa iti aduca aminte de elementele acelea "suplimentare", relevante pentru luarea deciziilor.
[Desi aici mai sunt si alte explicatii. Nici eu nu prea pot manifesta comportamente "blasfemiatoare" fata de simbolurile religioase, dar cred ca e si datorita empatiei- pur si simplu stiu ca sunt foarte importante pentru anumite persoane]

c. Exista decizii agnostice? In primul rand, asa cum spune si godless, indiferent daca atribui o probabilitate 0 sau o probabilitate apropiata de 0 unei consecinte, rezultatul practic este acelasi! Daca tu crezi ca exista o sansa de 1% ca Dumnezeu sa existe, este foarte probabil sa te comporti ca si cum ai estima o sansa de 0%; asta inseamna vei lua cel mai des decizii a-teiste.
Pe de alta parte, daca estimezi ca sansa ca Dumnezeu sa existe este suficient de mare pentru ca sa merite luat in considerare, atunci il iei pur si simplu in considerare!- ceea ce inseamna ca decizia ta este una teista. Teoretic, e suficient sa atribui o probabilitate de 5% existentei lui Dumnezeu, pentru ca valoarea utilitatii asteptate sa se modifice.
In practica „nu stiu” devine fie „nu stiu, dar sunt sanse atat de mici incat nu merita luat in considerare” (ateism), fie „nu stiu, dar cred ca trebuie luat in calcul” (varianta teista). Nu prea vad calea de mijloc.
Ca un raspuns pentru intrebarea de inceput a lui lazypawn, atunci cand credintele coboara in comportament, locul agnosticilor nu mai e nicaieri...

miercuri, 14 iulie 2010

Problema Raului, pur si simplu problema Raului...

Doar un comentariu scurt si emotional. Legat mult mai mult de simtire decat de ratiune, o recunosc de la inceput...

Unele lucruri fac parte, pur si simplu, din Rau. Cum ar fi tragedia celor patru copilasi de la Gemenea, de exemplu. Simt rareori furia aceea neputincioasa, de obicei emotiile mele critice se manifesta muuuult mai bland. Dar situatia asta mi s-a parut iesita din comun....

In plus, ma revolta mai multe lucruri:

1. Comentariile crestinilor. "Dumnezeu i-a luat la el" (de ce?? de ce ASA??). Dar nu asupra lor vreau sa insist...

2. Comentariile ateilor. "De ce i-au facut?", "De ce nu i-au avortat?" , "E vina preotilor care se opun contraceptionalelor".

Nu pot accepta o judecata atat de simplista. Nu pot accepta ca eugenia e singura solutie. Nu pot accepta ca astfel de familii nu pot fi sprijinite in vreun fel. Ca unii pur si simplu nu au nicio sansa. Sau ca mai bine sa nu ne mai nastem...

Sa privim spre stapana noastra, realitatea empirica. Da, familia era in atentia protectiei copilului si trebuia supravegheata. Nu stim daca fapta pentru care a fost acuzat tatal e reala. Poate fi reala. Dar familia a fost supravegheata si nu s-au gasit nici un fel de dovezi de abuz si neglijenta. Copiii erau ingrijiti, educati...Mama, care lucrase cu ziua si facuse rost de bani, era in sat sa cumpere mancare, tatal le fierbea copiilor cartofi. Copiii se jucau toti patru impreuna...Sigur ca a fost un act de neglijenta! Din partea multora. Dar, ca si copil care a crescut la tara, pot spune ca nu a fost deloc o situatie..."iesita din comun". Nu a fost ceva care sa se poata intampla doar unei mame oligofrene sau unui tata surdomut. I se putea intampla si bunicii mele si altor zeci de bunici de la mine din sat...Si se putea intampla chiar daca ii avorta pe ultimii doi!

Da! Daca se gandea cineva sa ia incuietoarea de la nenorocita aceea de lada...Dar ma indoiesc ca era singura lada din sat cu incuietoare; si se pare ca nu era singura in care se ascundeau copiii...


3. Nu stiu in concret cum ne putem asigura ca nu se mai intampla astfel de tragedii.

Ce se poate invata de aici? Ca aceste familii, "cu probleme" trebuie supravegheate mult mai deaproape, ca trebuie sa ai niste date despre obiceiurile joaca ale copiilor, despre situatiile in care pot fi in pericol, ca trebuie eliminate obiectele de mobilier in care pot ramane blocati, ca trebuie sa ii instruiesti pe parinti in legatura cu toate tipurile de accidente posibile ale copiilor, cu zonele din gospodarie care sunt "de evitat", etc...Da, cred ca sunt sanse ca parinti la fel ca si acestia sa inteleaga si sa poata invata astfel de lucruri!

Nu dati cu piatra! Sunt pentru educatie sexuala, pentru anticonceptionale si pentru dreptul la avort. Cred ca familia respectiva ar fi trebuit sa primeasca si consiliere in privinta planificarii familiale. Poate, daca ar fi fost mai informati, ar fi ales sa aiba mai putini copii.

Dar refuz ca prima alternativa pentru tragedie... nenasterea.

sâmbătă, 10 iulie 2010

Despre agnosticism...

Plecand de la comentariul lui Sam Harris, am meditat si eu profund in ultimele zile la propriul agnosticism. Fara sa mai plictisesc „auditoriul” cu introduceri inutile, o sa ma folosesc de analiza excelenta a lui lazypawn si a vizitatorilor sai pentru ca sa incropesc niste concluzii cat de cat coerente ale roadelor meditatiilor mele.

Intrebarea de la care plec este urmatoarea: ce inseamna, din punct de vedere psihologic, faptul ca te identifici ca agnostic? Ce fel de credinte are un agnostic?


In primul rand, lazypawn face distinctia dintre credintele propriu zise („cred ca exista/nu exista dumnezeu”) si credintele referitoare la modul in le putem argumenta pe cele dintai („cred ca exista dovezi ca exista dumnezeu”); primele sunt relevante pentru pozitia ateu/teist, cel din urma pentru pozitia gnostic/agnostic. Sunt perfect de acord ca este important sa facem diferenta!, la concluzii asemanatoare am ajuns si eu, plecand de la niste concepte asemanatoare :) Este vorba,de fapt, despre distinctia care se face in filosofie/psihologie intre cognitii (credintele de ordinul 1) si metacognitii (credintele de ordinul 2, credintele despre credinte).

Am doar cateva completari de facut, completari care ma vor duce, pe alocuri, la o pozitie usor diferita de a lui lazypawn. S-ar putea ca in realitate pozitiile noastre sa nu fie foarte diferite, fac precizarea ca ma voi focaliza in primul rand asupra „agnosticismului trait” ca atare, sau asupra nevoii de autoprezentare ca si agnostic, nu asupra unei definitii obiective a termenului. Dar, sa incerc sa imi pun ideile in ordine Ce fel de credinte sunt implicate in ateismul, teismul sau agnosticismul nostru:

1 .Despre cognitiile de ordinul 1. Credintele de ordinul 1 se refera, pur si simplu, la credintele pe care le avem despre noi sau despre realitatea exterioara. Psihologii fac diferenta intre doua tipuri de credinte:  „reci – credinte referitoare la lume, formate pe baza observatiilor si a inferentelor („Afara ploua”, „O sa iau nota 10 la examen”, „Dumnezeu exista”, „Daca esti pacatos, mergi in iad”) sau  calde , evaluative- se refera la o perspectiva subiectiva asupra realitatii reflectate de credintele „reci” („E frumos cand ploua”, „Este minunat ca voi lua 10”, „Dumnezeu este o fiinta perfecta si trebuie sa ne inchinam lui”, „Este ingrozitor sa mergi in iad”). Psihologii mai considera ca emotiile pe care le traim sunt rezultatul direct al credintelor evaluative, motiv pentru care, de altfel, ele se si numesc "calde".

Pentru discutia de fata sunt relevante, in primul rand, credintele „reci” referitoare la existenta lui Dumnezeu (nici celelalte nu trebuie, insa, ignorate!)- mai exact credinta „Dumnezeu exista” si credinta „Dumnezeu nu exista”. Desi, din punct de vedere logic ele sunt contradictorii, nu la fel se intampla si din punct de vedere psihologic. De fapt, este o situatie destul de comuna aceea in care in mintea unei persoane se afla alternativ sau chiar simultan, doua sau mai multe credinte incompatibile din punct de vedere logic. Asta se intampla, printre altele, pentru ca nivelul de activare al diferitor credinte in mintea noastra depinde destul de putin de controlul nostru constient- este in primul rand rezultatul unor procese de invatare care s-au desfasurat automat. Or, cum noi am trecut prin experiente de invatare contradictorii, este firesc sa avem in minte credinte contradictorii. Cum ne descurcam cu aceste contradictii? Greu!.:) o sa revin si cu exemple din experienta personala altadata...

Astfel, desi din punct de vedere logic la intrebarea „exista Dumnezeu?”, pot fi oferite doar doua raspunsuri- "da" sau "nu", nu la fel se intampla si atunci cand pui intrebarea „Credeti ca exista Dumnezeu?”. Aici raspunsul e un pic mai complicat si pot fi intalnite mai multe situatii:

a. Credinta „exista Dumnezeu” este activata in cea mai mare parte a timpului in mintea ta, in vreme ce credinta „nu exista Dumnezeu” nu este activata niciodata, cel putin nu constient. Aceasta este, cel mai adesea, (nu intotdeauna, depinde de credintele de ordinul 2!!) o situatie de echilibru psihologic (in sensul ca nu provoaca anxietate)- de regula este identificata ca stare de credinta.

b. Credinta „nu exista Dumnezeu” este activata in cea mai mare parte a timpului in mintea ta, in vreme ce credinta „exista Dumnezeu” nu este activata deloc. Si aceasta este o stare de echilibru. Cel mai probabil, daca te afli in aceasta postura, te vei identifica ca ateu.

c. Nici credinta „exista Dumnezeu”, nici cea „nu exista Dumnezeu” nu sunt prea activate in mintea ta, adica, nu te prea preocupa existenta sau nonexistenta lui Dumnezeu. Si aici este vorba, de obicei, despre ateism

d. Credinta „exista Dumnezeu” este activata in cea mai mare parte a timpului, iar credinta „nu exista Dumnezeu” este si ea activata in anumite contexte. Aceasta este situatia luptei cu ispita indoielii.:) Uneori te identifici ca fiind teist, dar, in realitate in mintea ta credintele sunt contradictorii. Din punct de vedere psihologic, cel mai adesea este traita ca o stare de conflict, de disonanta, de anxietate – tindem sa evitam situatiile in care avem in minte idei contradictorii! Implicarea credintelor de ordinul 2 (la care revin imediat) este foarte importanta, atat in generarea anxietatii, cat si in controlul ei.

e. Credinta „ nu exista Dumnezeu” este activata in cea mai mare parte a timpului, dar uneori, in anumite contexte specifice, se activeaza si credinta „exista Dumnezeu”. Situatia aceasta este destul de comuna in randul celor care au fost crescuti intr-un mediu religios, sau au avut credinte religioase foarte puternice. In cea mai mare parte a timpului ei NU cred ca exista dumnezeu, dar pot avea „flash-uri religioase”- atunci cand vechile credinte, aflate in stare de subactivare, apar automat in minte si faciliteaza sau blocheaza anumite comportamente.

Un exemplu foarte ilustrativ pentru aceasta pozitie a fost oferit de catre Zergu intr-unul din articolele sale; vorbeste acolo despre o situatie in care nu putea distruge o iconita... :) Se mai poate intampla, de exemplu, sa fii ateu tot timpul anului si sa devii brusc religios de sarbatori. Si asta fara ipocrizie! Mintea noastra nu e atat de controlabila pe cat ne-am dori. Pur si simplu, situatia prezenta, care seamana izbitor cu cea din trecut, in care ai experientiat anumite emotii (brad impodobit, cadouri, colinde, etc) iti activeaza automat vechiul sentiment religios. Aici s-ar putea sa apara mai intai credintele „calde” - legate de emotiile declansate automat de context si apoi cele „reci” (emotia de iubire, caldura→ amintirea emotiei de iubire pentru Dumnezeu atunci cand sarbatoreai Craciunul si credeai→ credinte „ calde” referitoare la Dumnezeu („Dumnezeu e bun, ne iubeste..”)→ credinte „reci” referitoare la Dumnezeu („Dumnezeu exista”).

Bun, si asta este o stare de contradictie. Eu cred ca situatia asta este una destul de comuna si ca cel care se afla aici se poate identifica in mai multe feluri (in functie si de credintele de ordinul 2): teist (pentru ca se identifica in primul rand cu credintele religioase pe care le are din cand in cand), ateu (pentru ca se identifica mai ales cu absenta credintei in dumnezeu- care de altfel e starea lui normala, cea pe care o experientiaza cel mai frecvent) sau....agnostic (pentru ca interpreteaza contradictia din mintea lui ca pe un „nu stiu”).

Asadar, aici, acest tip de „nu stiu” al agnosticului nu ar insemna „cred ca nu exista Dumnezeu, dar nu am argumente, deci e mai rational sa spun ca nu stiu” (cum defineste lazypawn in primul rand agnosticismul ateu) ci inseamna mai degraba ceva in genul „Tot timpul anului cred ca nu exista Dumnezeu, dar de Craciun cred ca exista, asadar e mai cinstit sa spun ca nu stiu”. „Nu stiu” cat de raspandit este acest tip de agnosticism; eu cred ca e destul de des intalnit, mai ales in randul celor care simt nevoia sa se identifice ca  o categorie diferita fata de atei, dar...ramane deocamdata o ipoteza.

2. Credintele de ordinul 2 (metacredintele) sunt, de fapt, cele mai importante pentru modul in care se identifica persoana- ca ateu, agnostic sau teist. Si ele, la fel ca credintele de ordinul 1, pot fi „reci” – de exemplu: „Cred (observ, sunt constient de) faptul ca, de Craciun, apare in mintea mea credinta ca Dumnezeu exista” , „Observ ca in mintea mea apar indoieli cu privire la existenta lui Dumnezeu” sau pot fi „calde” , evaluative– de exemplu „Trebuie sa ii fiu recunoscator lui Dumnezeu pentru faptul ca mi-a dat credinta”, „Este un pacat ingrozitor sa te indoiesti de existenta lui Dumnezeu, el te va pedepsi daca faci asta”. Credintele calde provoaca emotii, uneori destul de puternice, ceea ce te motiveaza se te implici in tot soiul de rationalizari. Revin cu exemple.

Exista mai multe tipuri de metacognitii relevante aici. O sa discut doar cateva dintre ele:

a. Constientizarea credintelor de ordinul 1- se refera la masura in care esti capabil sa observi ca ai o anumita credinta.

Exemplu:
Te afli in situatia 1e- de cele mai multe ori ai in minte credinta „nu exista Dumnezeu”, uneori iti trece prin minte si credinta „exista”. Este foarte posibil, insa, daca nu esti prea aplicat spre instrospectie, sa ignori situatiile in care apare aceasta din urma si emotiile religioase pe care ti le produce. In acest caz, cel mai probabil ca o sa te identifici ca ateu. Dar, cu cat vei fi mai capabil sa constientizezi credintele contradictorii care iti apar, cu atat vor creste sansele sa optezi pentru pozitia de agnostic.

b. Credintele „calde” referitoare la credintele religioase – se refera la evaluarile pe care le faci cu privire la religie si la credintele religioase. Este vorba de modul in care te raportezi la cunoastere in general si la credintele religioase, in particular, in functie de un anumit sistem de valori. In aceasta categorie intra si asa numita „faith in faith”- credinta in credinta. Asta ar putea reprezenta o motivatie importanta pentru a te pozitiona ca agnostic, chiar daca nu esti un agnostic „adevarat” .

Exemplul 1: Esti in situatia 1b- cel mai des ai in minte credinta „nu exista dumnezeu” si (aproape) niciodata credinta „exista dumnezeu”- tehnic, esti ateu. Totusi, daca in acelasi timp crezi ceva de genul „Credinta in Dumnezeu are foarte multe beneficii” sau „Nu trebuie sa ii ranim pe oameni atacandu-le credinta”, atunci este posibil sa simti nevoia sa „dai inapoi” si sa te prezinti ca agnostic. Este vorba mai mult despre o modalitate de prezentare sociala decat despre un agnosticism propriu zis, un fel de „declaratie de pace” („Eu nu cred in Dumnezeu, dar stai linistit nu o sa iti atac credinta pentru ca stiu ca nu imi pot dovedi pozitia- de fapt, pentru ca nu vreau sa ne certam!”)

Exemplul 2: Te afli in situatia 1e; ai fost candva foarte religios, si, din cand in cand mai ai emotii religioase (generate, bineinteles de credintele de rigoare). Le observi, le traiesti si ti se par bune! :) Pot aparea niste metacredinte „calde” de genul „Este minunat sa crezi in Dumnezeu si sa te simti iubit de catre el”, „Este pacat/regretabil faptul ca nu mai pot sa cred in Dumnezeu”, „Este bine sa traiesti din cand in cand astfel de emotii”, „Nu este nimic rau in faptul ca iti permiti sa retraiesti, din cand in cand astfel de emotii”, „Pierderea credintei in Dumnezeu este o pierdere semnificativa”. Aici nu mai este vorba neaparat despre o „credinta in credinta” (nu crezi ca e necesar sau util ca alti oameni sa creada), cat mai ales despre o „nostalgie a credintei” (o nostalgie fata de anumite emotii traite candva) care te face sa te complaci tu realmente in gandurile teiste si emotiile pe care le procura (de exemplu, citesti carti cu continut religios, vizionezi filme, participi la sarbatorile religioase, etc). Asa cum am discutat mai sus, cred ca in acest caz esti si mai motivat sa te pozitionezi ca agnostic, fiind insa vorba despre un alt tip de „agnosticism” decat cel de la exemplul 1.

c. Credintele „reci” cu privire la gradul de intemeire a credintelor de ordinul 1. Aici intra in primul rand teoriile legate de cunoastere la care aderi. Este vorba despre cele la care se refera lazypawn in articolul lui si nu insist prea mult asupra lor, pentru ca in linii mari sunt de acord cu rolul pe care li-l atribuie in formarea unei pozitii agnostice.La diferentele dintre agnosticismul temporar si cel permanent o sa revin intr-un post viitor, pentru ca mi se pare o discutie mai lunga.

Exemplu: te afli in situatia 1b- tehnic ateu, dar crezi ca nu ai suficiente date pentru ca sa stii sigur ca nu exista Dumnezeu- insemna ca esti ceea ce lazypawn numeste un ateu agnostic.

d. Credintele „calde” cu privire la intemeierea credintelor de ordinul 1. Aici intra mai ales valorile tale legate de cunoastere. Daca la punctul a (la credintele reci) era vorba despre masura in care „credintele noastre sunt in acest moment intemeiate” sau despre masura in care „credintele noastre despre Dumnezeu POT FI intemeiate”, metacredintele „calde” sunt credinte cu privire la masura in care „credintele noastre TREBUIE/SAU NU intemeiate (empiric)”. Sa vedem cum isi pot ele pune amprenta:

Exemplu: Presupunem ca esti in situatia 1d – a luptei cu indoilelile. In cea mai mare parte a timpului, crezi ca „exista Dumnezeu”, dar exista si momente in care se activeaza credinta „nu exista” sau „s-ar putea sa nu existe”. Aceasta este din start o situatie care iti poate provoca conflicte psihologice puternice, dar modul in care le gestionezi depinde foarte mult de metacredinte. Exista foarte multe variante in care se poate manifesta acest conflict si o sa ofer doar un exemplu:

Credinte de ordinul 1: „Cred ca exista Dumnezeu” (activat in cea mai mare parte a timpului), „cred ca nu exista Dumnezeu” (activat in anumite contexte specifice- de exemplu, dupa ce porti o discutie cu un ateu, sau citesti un material despre evolutie)

Constientizarea credintelor de ordinul 1: „Sunt constient ca in cea mai mare parte a timpului cred in Dumnezeu si ca uneori am indoieli cu privire la lucrul acesta”

Metacredinte „calde” cu privire la credintele de ordinul 1: „Nu trebuie sa te indoiesti de existenta lui Dumnezeu”, „E un pacat/o prostie sa crezi ca omul se trage din maimuta”, „Indoielile vin de la diavol”
Este foarte posibil ca aceasta situatie sa genereze un conflict interior puternic, o stare de anxietate. Dar, totul depinde de ceea ce se petrece mai departe....

Metacredinte „reci” cu privire la intemeirea credintelor:
-varianta A: "Unde e veriga lipsa?" :)  Daca vei considera ca nu exista dovezi impotriva existentei lui Dumnezeu, atunci conflictul e aproape rezolvat. Dar daca....
-varianta B-  „Oamenii de stiinta au intr-adevar date in favoarea evolutiei...”,  conflictul interior se accentueaza (sunt contrazise cele mai pregnante credinte de ordinul 1 ). Dar, mai exista o salvare:

Metacredinte „calde” cu privire la intemeirea credintelor: „NU AM NEVOIE de date empirice care sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu...”, „Trebuie sa cred in ciuda faptului ca nu am dovezi, si sa ma rog din toate puterile pentru ca sa nu imi pierd credinta.”

Acesta ar fi un exemplu de teist agnostic, pentru ca nu e prea sigur de fundamentele credintei lui? Sau de teist gnostic, pentru ca "stie" ca revelatia este adevarata, desi nu mai "crede" in ea? Sau de ateu agnostic, care nu stie  inca ca este ateu? :)


.........
Concluzia mea ar fi aceea ca pozitionarea in categoria de ateu, teist sau agnostic se face in functie de mai multe tipuri de credinte (nu le-am trecut in revista pe toate!), ceea ce face ca aceste categorii sa fie foarte eterogene si sa se intersecteze. Dintre toate, probabil categoria de „agnostic” are gradul cel mai ridicat de diversitate... Iar contradictiile (psiho)logice reprezinta regula si nu exceptia atunci cand vine vorba de mintea umana! Ceea ce complica lucrurile si mai mult. Doua persoane care au, la nivelul 1, acelasi tip de credinte pot ajunge, in final, in categorii opuse, in functie de modul in care se raporteaza la propria minte...

miercuri, 30 iunie 2010

Despre o dilema psihiatrica...

M-a impresionat puternic tragedia de la Medias.

Lasand la o parte asteptarile sau neasteptarile referitoare la diferite categorii profesionale, sau acordurile si dezacodurile doctrinare, prabusirea psihica a unui om nu poate fi decat dramatica si nu poate inspira decat compasiune. Termeni precum acela “cruzime fara margini” mi se par total indecenti si deplasati in contextul de fata. Din spusele cunoscutilor, se pare ca omul nu avea o personalitate dezechilibrata, era un membru de incredere al comunitatii, atasat de familie si fara antecedente de violenta (da, de acord, “din spusele cunoscutilor”…)

Dar de ce fac oamenii buni lucruri (foarte) rele?

“Problemele psihologice” despre care vorbesc jurnalistii par sa se refere la o depresie legata de boala si decesul iminent al sotiei. Barbatul a fost internat pentru o perioada scurta de timp la psihiatrie, iar apoi a fost trimis acasa cu recomandarile terapeutice de rigoare. Din spusele managerului spitalului, pe baza diagnosticului (la care se refera ca si la o “problema afectiva”) nu s-a putut prevedea o astfel de intorsatura a evenimentelor- “nu se putea prevedea o schimbare a atitudinii fata de viata”. E foarte posibil ca diagnosticul sa fi fost acela de depresie reactiva fara elemente psihotice, cu nivel redus (spre zero) al ideatiei suicidare. Il cred din tot sufletul pe medic! Pe baza unui astfel de diagnostic nu se poate prevedea un comportament violent cu asemenea implicatii! Mi-a atras atentia, insa, amanuntul ca barbatul a luat “mai multe pastile” inainte de a pleca de acasa. Iar sotia spune ca erau medicamente “puternice” (!) si ca se temea sa nu i se fi facut cumva rau din cauza lor…
…Acum, despre relatia dintre unele medicamente antidepresive si comportamentul violent (inclusive cel suicidar) s-a vorbit enorm si se va mai vorbi o vreme, pana cand vom ajunge la o concluzie clara. Interesul fata de problema mi-a fost starnit in urma cu cateva luni de un articol citit pe blogul colegului saccsiv (tema e importanta si consider merituoasa aducerea ei in discutie, dar, desigur mixarea ei cu panica anti-ordine mondiala nu ne va ajuta niciodata sa ne apropiem de lumina!).
Eu personal, din ceea ce am citit…nu mi-am format inca o opinie ferma si definitiva. Antidepresivele salveaza de cele mai multe ori/foarte multe vieti . Statistic vorbind, nu se asociaza cu o crestere a comportamentului violent sau suicidar, dimpotriva! E foarte departe de mine intentia de a promova panica anti-antidepresive. Cand o sa cad in butoiul cu melancolie o sa apelez la ele, si l-as sfatui pe oricare dintre membrii familiei mele sa faca la fel! Exista studii care arata ca antidepresivele reduc riscul de suicid:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17606656
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16712945
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15554756
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17592916

S-ar putea totusi ca uneori, in cazuri foarte rare, sa apara efecte adverse care sa duca la rezultate complet opuse? Desi opiniile specialistilor sunt impartite, au existat situatii in care instantele de judecata au achitat inculpati care au comis infractiuni sub efectul unor astfel de medicamente:

http://www.ahrp.org/infomail/04/05/26.php
http://www.baumhedlundlaw.com/media/ssri/Paxil_murder.htm

…precum si situatii in care astfel de argumente nu au fost acceptate in favoarea apararii:

http://www.legalzoom.com/crime-criminals/murder/zoloft-defense-could-anti-depressants

Nu stiu cum stau lucrurile si ma tem ca nici macar daca as fi expert in psihiatrie sau farmacologie nu as sti foarte bine! Psihoza antiantidepresive imi provoaca o oarecare iritare, la fel ca si orice alta forma de psihoza anti-tehnologie si pentru viata exclusiv “naturala”. Pe de alta parte, adevarul trebuie cautat eliberandu-ne de ORICE FEL de prejudecati…Cand te gandesti cat de chinuitoare este intrebarea “de ce?!” pentru toti cei care au ramas in urma!…

M-as bucura daca cei din Colegiul Medicilor s-ar gandi sa faca o ancheta in acest caz. Nu pentru a gasi “vinovati”, chiar nu stiu daca e cazul…(Unii i-au criticat pe medici pentru ca i-au “dat drumul”. Oho! Daca am sta dupa gratii de fiecare data cand indeplinim criteriile de diagnostic pentru depresie…Poate ca ne-am sinucide mai rar, dar am trai mai putin …). Posibilitatea unei greseli din partea medicilor nu poate fi exclusa, dar impresia mea este ca nu putea fi prevazuta o asemena reactie pe baza diagnosticului si a datelor statistice referitoare la efectele medicamentelor. Ar fi important, totusi sa stim ce s-a intamplat. Despre ce fel de antidepresive e vorba? A luat mai multe decat avea prescrise? (sotia spune ca a luat “pastile”- la plural). A mai luat si alte medicamente? Ce inseamna ca medicamentele erau “puternice”? De ce se temea sotia ca I s-ar putea “face rau” din cauza medicamentelor? – adica, Ce fel de reactii adeverse au aparut? A devenit mai iritabil, mai impulsiv? Au aparut efecte secundare atipice pentru acest fel de medicatie? Comparatia cu alte cazuri asemanatoare ar fi mai mult decat utila. S-ar putea sa existe, totusi, printre efectele secundare imediate, predictori ai unor reactii adverse grave de mai tarziu…Sau, s-ar putea sa nu existe …

…cat de complicat e totul atunci cand vine vorba de a judeca un om si faptele lui!

duminică, 27 iunie 2010

Despre nonviolenta, servetele parfumate si sfarsitul lumii...

Intamplarea face ca prima mea postare pe blog sa fie una incropita la repezeala. Am inceput, insa, in urma cu cateva zile o disputa “palpitanta” , asupra unor teme de interes pentru mine si simt nevoia sa imi expun vederile intr-un spatiu mai larg. Mesajele kilometrice plasate pe blogurile altora nu ma ajuta, oricum, prea mult sa ma fac inteleasa :D . O sa aranjez blogul pe parcurs, sa il fac cat mai utilizabil…


Deocamdata, iata de unde a plecat discutia:



Dupa un schimb acerb de mesaje, in care fiecare a esuat repetat in a intelege ce vrea sa spuna celalalt, Bogdan a plasat un comentariu mai lung, legat, partial de temele discutate anterior…



Sunt de acord cu aproape tot ce spune Bogdan. Sau, mai exact, cu aproape tot ce inteleg din ceea ce spune Bogdan, pentru ca recunosc, am din nou cateva dubii serioase ca inteleg cum trebuie :). Exista, insa si puncte in care privesc lucrurile diferit…
Dar, sa le luam pe rand. Cam acestea sunt reflectiile pe care mi le-a inspirat articolul:


1. Sunt de accord ca e rau! Cred ca un conflict mondial de proportii este nu numai posibil, ci chiar probabil in viitorul apropiat.

2. Ideologiile religioase si conceptiile cu privire la sfarsitul lumii fac sa fie si mai rau. S-ar putea insa, sa privesc rolul lor un pic diferit. Nu cred ca atitudinea de “asteptare a lui Mesia” duce la pasivitate, indiferenta si resemnare, dimpotriva. Sa nu uitam ca mai intai trebuie sa vina Anticristul! El este cel asteptat in momentul de fata…Iar despre venirea domniei sale exista scenarii mai mult sau mai putin asemanatoare in toate marile religii monoteiste (plus in New Age, numai ca ei il asteapta cu covorul rosu). De fapt, toti se cam pregatesc de venirea dusmanului si de razboi…
Cum arata “dusmanul”? Pai …pacifist, tolerant, antirasist, luptator pentru drepturile omului, psiholog visator… Caracteristica fundamentala a Anticristului este aceea de “facator de pace” :D . Una dintre cele mai raspandite anxietati in momentul de fata este frica de “pacifism”. Ma fascineaza teribil lucrul asta si cu siguranta voi mai reveni asupra lui…Ma fascineaza si ma inspaimanta, pentru ca ma face sa ma gandesc la un scenariu destul de sumbru. Orice posibil lider cultural/spiritual/politic, capabil sa inspire la nivel global valori umaniste, va fi privit cu suspiciune si va putea declansa oricand scenariul de “sfarsitul lumii” …(e destul sa cauti pe google “obama” si “antichrist” …)

3. Sunt de acord ca o astfel de anxietate este, cel putin partial, indreptatita. Nu insist prea mult acuma asupra “originilor ei evolutioniste”, dar cel putin un lucru e clar. O ideologie pacifista extremista, desprinsa de realitate si bazata pe asumtii “roz” fie despre natura umana, fie despre “natura”,in general, se poate dovedi extreme de nociva.
Unul este mecanismul sugerat de Bogdan. Daca esti spalat pe creier ca trebuie sa fii INTOTDEAUNA nonviolent, atunci exista sansa sa iti suprimi instinctul normal de conservare si sa fii incapabil de reactiile firesti de autoaparare sau chiar sa te autodistrugi tu. Anxietatea are, prin urmare, rolul de a-ti semnala o posibila stare de vulnerabilitate personala- “Nu lasa garda jos!”.
In al doilea rand, o ideologie utopica de genul “trebuie si putem sa ajungem la o lume complet lipsita de conflicte” poate fi folosita pentru a justifica sisteme totalitare si programe de “reeducare” , in spiritul vremurilor. Aceasta este una dintre fricile esentiale, printre multe altele, ale celor pasionati de conspiratia cu “noua ordine mondiala”. Frica ca se doreste schimbarea naturii umane si “construirea omului nou”, supus complet unui sistem totalitar.
Si acesta e un subiect care ma preocupa destul de mult!

4. Recunosc si respect “natura” (umana sau de orice fel). Nu imi petrec prea multa vreme din viata cu nasul in carti cu parfum de petunii si servetele parfumate , cum ma acuza Bogdan. :D Cred ca “ne tragem din maimuta”, cu tot ce implica asta…Am mai scris undeva despre diferentele dintre “umanismul roz” si “umanismul curcubeu”. Eu apartin celui din urma si asta nu ma impiedica sa am un angajament puternic fata de valorile “pacifiste”, gen “drepturile omului”, “nonviolenta”, “toleranta” sau “antirasism”…Nu am iluzii despre natura umana! Nu cred ca putem ajunge (in viitorul apropiat, cel putin) la o lume complet lipsita de dezaprobare, violenta si conflict. Cred ca dogmatismul de orice fel este nociv- fie el “antiviolenta” sau “proratiune” sau “anticrestin” . Dar, cred ca este bine sa pastram doar atata violenta cat este nevoie pentru a nu ne atrofia capacitatea morala si pe cea de autoaparare .

Anxietatea “antipacifism” este justificata atata timp cat te protejeaza de violenta celuilalt asupra ta., de dogma sau de totalitarism. Sigur ca trebuie sa “priveghem” pentru ca valorile umaniste sa nu se transforme in opusul lor! (aici sunt de acord si cu cei anti-ordinea mondiala). Problema este ca, uneori , ea te face sa vezi pericolele mai mari decat sunt in realitate, sa inventezi conspiratii satanice si, in consecinta sa depasesti nivelul violentei minime necesare pentru a rezolva conflictele.

Cred ca dezacordul meu cu Bogdan consta in primul rand in ceea ce consideram a fi “violenta minima necesara” . Probabil ca sunt, intr-adevar, mai optimista. Sau poate ca nici macar nu ne-am afla in dezacord intr-o situatie concreta , ci ne-am ambalat mai mult la nivel de “printipii”…

Deocamdata, nu cred ca “pacifismul” este rezultatul unei conspiratii satanice puse la cale de evrei, masoni si psihologi, pentru ca sa poata ei conduce lumea si sa isi aplice programele de reeducare (cel putin, eu nu sunt implicata :D) . Este, in primul rand rezultatul unei evolutii firesti a speciei umane. Mie cel putin asta imi sugereaza si interventia urmatoare: http://www.ted.com/talks/lang/eng/steven_pinker_on_the_myth_of_violence. html.
… ca orice lucru bun poate fi folosit pentru a face rau…asta e alta poveste!

Un alt aspect ce mi-a starnit un sentiment de dezacord in articolul lui Bogdan este impresia ca priveste lumea printr-o lentila bicolora. Ca si cum am avea doua optiuni:


1. Optiunea YIN: “tolerant”, “antirasist”, ”drepturile omului”, “mustrare scrisa pentru crima”,”chestionarul”, “non violenta”, “resemnare”, “supunere” , “pasivitate”, “permisivitate”, “psiholog visator”
2. Optiunea YANG: “luptator”, “fermitate”, “legi dure”, “autoaparare”, “violenta”, “autoritate”, “disciplina”, “respect”, “tepes”

Am o banuiala ca e vorba mai mult de o “impresie” pe care o lasa discursul sau decat de faptul ca Bogdan priveste cu adevarat lumea intr-un mod dualist. Totusi, recunosc ca nu agreez deloc ideea de a asocia valorile umaniste cu notiuni cum ar fi acelea de “resemnare” sau “supunere”. Mie notiunea de “drepturi ale omului” sau de “toleranta” imi inspira o cu totul alta atitudine. Imi pare rau daca sunt oameni care atunci cand se gandesc la drepturi se gandesc la resemnare…

Oricum, incapacitatea de a vedea calea de mijloc intre YIN si YANG e responsabila de multe rele…si de prea multa pasivitate, si de prea multa violenta.

Pe de alta parte, despre rolul uneori negativ al psihologiei este mult de discutat. Da, uneori, teorii psihologice prost intelese sau interventii psihologice prost aplicate au avut efecte nedorite. Inclusiv in sensul ca au indus prea multa pasivitate, permisivitate sau resemnare… despre asta este asa de muuuult de vorbit…

Dar, sa fie, totusi, Steven Pinker doar “un psiholog visator”? :)